O țară mică și ghemuită care așteaptă

O țară mică și ghemuită care așteaptă

Știți deja că este mică, nu-i așa?

Un copil zgribulit și ghemuit în el însuși de teama de a crește mare într-o lume în care se regăsește tot mai puțin.

Ani de zile, înțepenită în piatră, a stat cuminte pe un soclu, în anticamera dormitorului Reginei Maria, la Palatul Cotroceni.

Ani de zile suntem mici și când începem să creștem ne chircim în noi înșine și ne cuprindem în brațe, ca să ne ferim de răul care ne-nconjoară când devenim adulți. Căutând să creștem plecăm pe jos până la Paris sau, în timpuri mai moderne, pe Camino. Însă ne-ntoarcem la noi, în noi, infinit timp în poziția fetusului care caută ocrotire.

La un moment dat, cumva, picioarele i s-au fisurat și a fost nevoie să fie lipite. Nu ar fi putut niciodată să se desprindă din propria-i îmbrățișare ocrotitoare, nu-i așa? Numai ea își poate cuprinde sinele pe deplin.

Îmi imaginez o sală uriașă de muzeu, uriașă ca lumea și tot mai lipsită de sens, în care ar fi așezată în mijloc, atât de mică și atât de singură.… Citeste mai mult

Etichete: , , , ,

De Florii. Gânduri pentru Săptămâna Mare

Case mari, dar copii puțini. Așa să arate speranța într-un viitor mai bun?

Școli multe în care se face școală puțină. Așa să arate planificarea strategică pentru un viitor mai bun?

Informatii? Vin de peste tot, o infinitate. Înțelegerea lor este din ce în ce mai limitată.

Simona care vine acasă și spune “sunt obosită, am angajamente, îmi pare rău, dar nu pot zbura până în Canada” și citește apoi pe comentatorii dornici de senzație: “încă o veste proastă pentru români vine de la Simona Halep”.

Un medic de 35 de ani de la Spitalul Floreasca (calculați câte ore de studiu și de muncă, vă rog!) e bolnav de cancer iar Cristian Birta ne întreabă dacă găsim 2/3 mașini de spălat pentru mamele copiilor internați cu lunile la oncologie în Fundeni.

Paștele catolic, Floriile Ortodoxe și zeci de studenți uciși, pe același Pământ, într-o săptămâna sfântă.  Coșurile pline de lucruri pe care nu le vom folosi, pe care nu le vom mânca și care nu ne vor face viața mai bună.… Citeste mai mult

Etichete: , ,

O moldoveancă la București

Sunt în drum spre București, în drum spre iubitul meu, în drum spre soțul meu, în drum spre familia mea. În spatele meu rămâne lungul drum al Moldovei. E întuneric și este decembrie 2014. Acum 21 de ani, într-o seară asemănătoare făceam același drum, cu “ia-mă, nene.” Și eram convinsă că unei femei de aproape 23 de ani, care face acest drum de la Suceava până la București, nu i se poate întâmpla nimic.

Eram incoștientă? Prefer să spun curajoasă. Acel curaj pe care ți-l dă doar iubirea. Eram îndrăgostită și mergeam către iubitul meu. La acea vreme lui nu-i era deloc clar dacă mă iubea însă cred că era flatat de determinarea mea. Și cred că bărbaților le place, li se pare interesant, să fie ei trofeul.

Știam la acea vreme extrem de puține lucruri despre bărbați. Acum știu mai multe. Nu mă ajută foarte mult pentru că naivitatea are și ea farmecul ei.… Citeste mai mult

Etichete: , , ,

Fără risipă de sine

Recunoscătoare bunicului meu dinspre mama. Costache DODOI, născut la 1 septembrie 1909 și decedat la 17 august 1996.  A fost prizonier de război pe frontul de est și a avut două rânduri de copii, unii înainte de război, alții, mai ales fete după. A crescut mari, la casele lor, doar doi băieți. I-a îngropat pe amândoi – am fost martoră, copil fiind, la ambele dureri.

Bunica mea, soția lui, a murit în 1973, când eu eram mică. Bunica a murit tristă că fetele ei nu vor ajunge la casele lor și că nu are cine să le facă zestre. Bunicul nu s-a recăsătorit deși i-a supraviețuit 23 de ani. Și nici nu a adus o altă femeie în casă. Și-a supravegheat ginerii cu toate puterile. Până la finalul vieții cred că a considerat că ei nu sunt la fel de buni ca băieții lui și că oricum au parte de niște neveste harnice și vrednice pe care nu le prea merită.… Citeste mai mult

Etichete: , , , ,

Mi-ar fi plăcut să îmi spună că sunt importantă

Am știut încă de aseară că voi scrie astăzi despre tatăl meu.

Am sunat-o pe mama și am întrebat-o cum s-au cunoscut ei doi, realizând că foarte puțini știm povestea întâlnirii și căsătoriei dintre părinții lor. În felul acesta am primit o poveste luminoasă de la care să deșir povestea acestei seri.  Mi i-am imaginat pe părinții mei, profesori suplinitori,  participând la cursurile de “învățământ politic” organizate la nivel de comună și dansând apoi la seratele organizate ad-hoc.

Mi se pare extraordinară călătoria femeii românce în ultimii 100 de ani. De la căsătoriile aranjate, recunoștința de fi luate de neveste și aduse în rândul lumii, obligate apoi de “gura târgului” și/sau obișnuință să rămână într-o căsnicie de fațadă, până la încăpățânarea și curajul generației mele de a avea o relație partenerială. Realitatea acelui raport – una dintre trei femei este victima violenței în familie, corelează și cu realitatea unor tați care nu își încurajează fiicele, ba chiar le pregătesc cu nădejde pentru a permite abuzul (imaginați-vă cum crește o fetiță speriată, cu ochii în jos, tristă pentru că tatăl ei i-a spus că nu e bună de nimic).… Citeste mai mult

Etichete: , , ,