Mi-ar fi plăcut să îmi spună că sunt importantă

Mi-ar fi plăcut să îmi spună că sunt importantă

Am știut încă de aseară că voi scrie astăzi despre tatăl meu.

Am sunat-o pe mama și am întrebat-o cum s-au cunoscut ei doi, realizând că foarte puțini știm povestea întâlnirii și căsătoriei dintre părinții lor. În felul acesta am primit o poveste luminoasă de la care să deșir povestea acestei seri.  Mi i-am imaginat pe părinții mei, profesori suplinitori,  participând la cursurile de “învățământ politic” organizate la nivel de comună și dansând apoi la seratele organizate ad-hoc.

Mi se pare extraordinară călătoria femeii românce în ultimii 100 de ani. De la căsătoriile aranjate, recunoștința de fi luate de neveste și aduse în rândul lumii, obligate apoi de “gura târgului” și/sau obișnuință să rămână într-o căsnicie de fațadă, până la încăpățânarea și curajul generației mele de a avea o relație partenerială. Realitatea acelui raport – una dintre trei femei este victima violenței în familie, corelează și cu realitatea unor tați care nu își încurajează fiicele, ba chiar le pregătesc cu nădejde pentru a permite abuzul (imaginați-vă cum crește o fetiță speriată, cu ochii în jos, tristă pentru că tatăl ei i-a spus că nu e bună de nimic).… Citeste mai mult

Etichete: , , ,