Un adult asumat

30 decembrie 2018, text recuperat

„Azi voi scrie despre zilele albastre și oamenii care se scufundă în ele. Este abia 30 decembrie, am timp să îmi găsesc optimismul până mâine

Știu sigur, fără putință de tăgadă, că ratăm în familie, și în școală, să practicăm fericirea: relațiile profunde, empatia, prezența (să îl simți, să îl auzi pe celălalt).

Imaginați-vă cum ar fi să fiți profesor și să intrați în sala de clasă și, după câteva minute de rutină, un elev să se apropie de dumneavoastră și să întindă mâna:
– Bună ziua, domnule profesor, păreți trist? Vă este bine? E ceva ce putem face noi ca să ne bucurăm de ora aceasta?

Dacă suntem ceea ce știm, atunci ceea ce știm trebuie să ne asigure competențele de a fi bucuroși, asumați, echilibrați. Să avem oportunitatea să practicăm și antrenăm intuiția, ca pe o Cale de depășire a limitelor realității construite de ceea ce știm noi, nu de ceea ce este cu adevărat.

Ne lipsesc în școală, ca spațiu de trecere către viață prin separarea de familia de origine, contexte reale de socializare, relația cu natura, cu arta si frumosul, ne lipsesc mentorii și modelele. Modelele lipsesc și din familii, e drept. Pentru că învățăm și noi pe măsură ce cresc copiii.

Iarna, intrăm în școală, la birou pe întuneric. Tot întuneric este și când ne adunăm acasă. Nici nu mai știm când am mers desculți în iarbă, ultima dată. Copiii noștri nu știu că soarele răsare din altă parte în fiecare zi, că clădirile vechi au o relație infinită cu lumina naturală, că prieteniile sunt pe viață dacă sunt testate în copilărie și adolescență. Iar aceasta a fost o enumerare extrem de sumară despre cum s-ar cuveni să ne gândim la educație.

***

Generația copiilor mei este poate, într-o Românie mai bogată ca oricând, o generație de copiii hrăniți prost calitativ și puțin, la propriu. Dar, mai ales, cu nevoi de hrană sufltească, de siguranță emoțională chiar mai mari. Majoritatea par să fie invizibili până la șaptesprezece- optsprezece ani. Până când îi vedem lângă noi, în organizații, în servicii, în căutarea unui loc de muncă pentru care mai nimic de până atunci nu i-a pregătit.
Poate că nu au studii pentru că nu au găsit nimic interesant de învățat.
Poate că nu își pot lua un job pentru că episoadele de anxietate („nu sunt bun/bună de nimic”, „nu mă pricep la nimic”, „nu pot fi sclavul lor și tot așa”) cer timp și mare consum de energie.
Poate că sunt, deja, profesioniști de succes, care livrează „in time„, în timp ce rămâne e o umbră în privirea lor, o tristețe și un „nespus”.
Unii țipă, sunt agresivi, mai ales cu cei dragi, care continuă să îi iubească și susțină.
Unii se căsătoresc ca să-și mai astâmpere căutările, de sine. Și chiar fac un copil care pune presiune pe tristețea și fricile lor.
Mulți se izolează în lumea lor „secretă”, căci „nimeni nu îi înțelege” și „nimeni nu îi poate ajuta„.

***

Triada clasică a educației: corp, minte și suflet, șchioapătă peste tot în lume, nu doar România e „țara deznădejdii absolute”. Mi-e drag de oamenii buni și zilele lor albastre, mă copleșesc tinerii care spun că nu mai au speranțe pentru că, cumva, înțeleg, îmi asum, că lumea aceasta e construită și de mine, generația mea.

Știu că lumea, modelul ei de societate și economie, se schimbă. Dar schimbarea, scurtă pe scala istoriei, este pe timpul nostru istoric, iar tristeții pe care o port și eu, câteodată, și cei din jurul meu, altădată, eu aleg să-i spun Asumare. Exemplele de mai sus nu sunt din cărți, sunt oameni pe care îi știu și cărora le doresc mereu să se iubească mai mult. Exemplele de mai sus spun că e nevoie de mai mulți adulți asumați, în familii, în școli, ca educatori și manageri de sistem, pentru ca generațiile de care suntem responsabili să își păstreze șansa de a avea sens și de a avea o viață de calitate.

De aceea mă bucur că am găsit drumul acesta al Coaliției pentru Educație, căci putem face lucruri împreună. Pentru că ÎMPREUNĂ este o alegere de zi cu zi, ca și cea de încredere. Iar școala nu se va face bine fără colaborare între toate părțile, aceasta este credința mea fundamentală și cred că părinții vor fi sursa cea mai mare de schimbare în educație din următorii ani.

Vă îmbrățisez pe toți și vă rog să vă uitați în jurul vostru și să fiți prezenți în relațiile pe care le aveți. Câteva minute, o îmbrățișare pe-ndelete și trei, hai cinci, cuvinte potrivite hrănesc și vindecă sufletul cât să construim bucurie în jurul nostru, bucurie pentru noi, a noastră, mai înainte de bucuria pentru și cu ceilalți. #recunoscatoarefamilieimele #recunoscatoareoamenilorpecareiamvazut

***

Așa am scris pe 30 decembrie 2017, pe facebook. Aproape.

Astăzi, la un an distanță, am salvat textul pe blog. Și am constatat că nu am scris nimic de mai bine de 6 luni, aici.

Mâine va fi altă zi. Poate scriu și pentru acest semestru. Sau poate că nu.

Căci una dintre lecțiile lui 2019 este că, uneori, „să fii” înseamnă să renunți.

 Un adult asumat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *