“Chaque femme a sa mission. Il y a les predestinees aux pompes et aux oeuvres de Satan,

mais il y a des femmes qui sont envoyees sur la terre pour y repandre un parfum de la grace divine.

Celles-la, comme la vestale antique, veillent a la fois sur leur vertu et sur leur amour.

Le berceau de leur enfant les proteje dans les jours d’orage; elles abordent a la rive plus heureuses du triomphe que de la chute.”

Les Grandes Dames, Arsene Houssaye

 

Și jur că atunci când m-am gândit la ea și povestea ei, un singur cuvânt mi-a venit în minte:

Vestala[1].

Mai apoi, căutând, am aflat că focul păzit se înnoia în fiecare an, la 1 martie. Normal. E și ziua ei de naștere.

A. este femeia din preajma mea cu cea mai mare putere de slujire pe care o cunosc. Sigur, nu o compar cu mama mea, sau alte femei din generația mamei. A. s-a născut în București, a crescut aici, ar fi putut fi o femeie răsfățată. Și într-un fel sper că este sau este pe cale să devină.

Deja putem număra, aduna, peste zece ani de cunoaștere și relație. Iar lecțiile ei pentru mine sunt două: cea a slujirii și cea a renașterii.

Vreme de mai bine de cincisprezece ani a fost dedicată soțului și familiei ei, în feluri în care puține femei știu a o face. Cu modestie și atenție la detalii, la pasiunile celorlalți. Și cu un ochi ușor critic, dar mereu amuzat. Capabilă să facă glume, să râdă de ea însăși, să treacă plină de grație peste un moment critic.

Nu am auzit-o niciodată vorbind de rău pe nimeni. Nici măcar pe fostul ei soț, despre care mă întreb dacă eu l-aș fi îngâduit cu atâta răbdare. Pentru mine acestea sunt femeile care țin lumea la căldura potrivită pentru ca luatul să dospească, să crească. Ca un pântec care ocrotește copilul, pe omul de lânga ea, cu blândețe și răbdare.

Lecția aceasta a slujirii și iubirii necondiționate a fost completată de cea a renașterii. Pe cât de mare și profundă a fost și este slujirea, pe-atâta a fost provocarea prin care a trecut în ultimii patru ani.

De la totul, la mai nimic, de la repere și drumuri vechi, la rute noi, de la o profesie făcută zeci de ani, la una cu totul diferită. Încă îi sunt recunoscătoare unei anume persoane, că a acceptat să o primească și să o sprijine în momentele de criză. Pentru că vin momente, cele grele, când “calificarea” de prietenă nu mai este suficientă.

Am avut parte de puține mărturisiri directe, spre deloc, dar de suficiente informații indirecte, ca să pot aprecia ca fiind un calvar această perioadă. Știu teoria că ducem atâta cât putem și găsim resurse atunci când e nevoie de ele. Dar tot ți se strange sufletul și tot te întrebi dacă:

“Oare eu aș putea să duc toate acestea și să zâmbesc atât de frumos și de calm, cu drag de oamenii din jur?”

Mulțumesc, A., pentru ce m-ai învățat despre dăruire.

***

[1] Virginele vestale (în latină Virgo Vestalis, cu numele original oficial Sacerdos Vestalis – preotesele vestale) era denumirea preoteselor romane care slujeau zeița romană Vesta, simbolul vatrei sau a căminului de casă. Ordinul vestalelor era constituit din 6 preotese, care slujeau de la vârsta de 6-7 ani, timp de cel puțin 30 de ani. Ele aveau obligația de a păzi și întreține focul în „Templul Vestei”, care nu avea voie să se stingă, să aducă apă de la izvorul sfânt al nimfei Egeria, pentru a curăți templul.

 

 Vestala.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.