vitrine in schimbare.

(Se pare ca un termen de 10 zile face sensul cu scrisul meu…)

Trec aproape în fiecare zi pe unul dintre bulevardele importante ale Bucureştiului. Şi pot descrie astfel una dintre dimensiunile crizei din ultimul an. Imaginea care îmi vine cel mai repede la îndemână sunt acele vitrine goale, în reamenajare (unele deja de două ori în ultimul an), cu numere de telefon pentru închiriere şi vânzare trecute cu grafitti pe geam.

Am fost martora emoţiei celor care au dezvoltat diferite proiecte. I-am văzut agitaţi discutând cu meşterii, alegând culorile şi insistând pentru un anume tip de finisaj. Au deschis magazine diverse, baruri, drogherii, magazine de delicatese, concept store … Au visat la acel spaţiu, i-au dedicat timp şi energie. Bani. Au crezut că este o şansă, şansa lor pentru o viaţă mai bună. Apoi, într-o altă zi, nu foarte îndepărtată, au renunţat să mai plătească chiria. Unii dintre ei au recuperat ceva din mobilier care zace în magazia de la ţară a unei mătuşi. Data viitoare…

Data viitoare vor fi mai atenţi. Îşi vor alege mai atent asociaţii. Vor pune banii în mod egal. Vor pune mai puţină emoţie, vor fi mai atenţi la ceea ce se întâmplă, vor culege mai multe informaţii înainte.

Ca şi cum mai multe informaţii înseamnă succes. Când un oraş are întreprinzatori, oameni cu vise, care construiesc şi sunt gata să îţi vândă iluzii înseamnă că ei cred în viitorul lor în acel oraş. Înseamnă multă energie care te surprinde sub forma unei vitrine frumoase nou apărută de după colţ. Oare cei care renunţă la unele proiecte se gândesc că a fost proiectul lor, că au făcut-o pentru ei, că pe ei îi hrăneşte faptul că şi-au organizat primul boutique, în care să îşi prezinte broşele cu buburuze ce le zumzăie în minte încă de când erau fetiţe?

Cine a călătorit în 2007, de Crăciun în străinătate a fost surprins să descopere că ultima tendinţă a decorurilor de Sărbători era negrul. Lumea era „obosită” de roşu, de verde, de auriu (fusese deja…). Un brad cu globuri negre, alternand negrul mat cu negru lucios era cea mai potrivita alegere. Era Crăciunul de dinainte ca derivatele să se răspândească prin lume şi să se dovedească nişte gogoşi.

Între mine, care cred că experienţa de a fi licean poate fi un context de dezvoltare extraordinar şi profesorul care intră la clasă să le arate elevilor că nu ştiu nimic, eu mă aleg pe mine. Şi cred că emoţia din ziua în care un antreprenor şi-a deschis o cafenea nu poate fi anulată de momentul în care decide să o închidă.

 vitrine in schimbare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *