Vulnerabilitatea celor puternici

Tabloul I

Sunt profesori la “capătul” școlarității obligatorii, demografia nu a venit peste ei năvală, micșorând clasele și promoțiile.

Sunt profesori în Colegiile Centenare, școala “cea mai cea” din orașul lor, încă aleg elevii pe care îi acceptă la meditații.

Sunt profesori la oraș, unii dintre ei au făcut navetă în anii tinereții, îi înțeleg pe cei mai tineri: “lasă, să înceapă și ei, de jos, cu salarii puțin peste o mie de lei, că și nouă ne-a fost greu la început”.

Sunt profesori cu vechime, cu palmares și cu variații de normă și carieră, mulți dintre ei alternând norma întreagă la catedră cu poziția din inspectorate sau alte demnități.

 

Tabloul II

Elev 1 – liceu teoretic, clasa a XII-a:

Elev 2 – liceu teoretic în top 10, clasa a X-a:

  • “Tu înțelegi că nu îmi place la școală? Că pur și simplu nu se întâmplă nimic care să mă intereseze?”

Elev 3 – liceu tehnologic, clasa a X-a:

  • “Termin a X-a și nu mai vin la școală. Taică-miu este plecat, mama muncește pe salariul minim, aici toți înjură, profii nu intră la oră, meserie n-am învățat. La vară plec la un unchi în Spania.”

 

Tabloul III

Mă dor multe lucruri în educație. Mă dor fizic și mă rog să nu le adun în vreo boală. De câteva zile mă sâcâie povestea unei profesoare care predă în două școli prăpădite. Într-una directoarea e de mate, în cealaltă e de română. Ambele au păstrat orele cu clasele de-a VIII-a, ambele nu își fac orele. “Cum aș putea să îi ajut pe copii?” întreabă tânăra profesoară. La naiba, sunt conștientă că nu îi poate ajuta pe copii. Nu suntem suficient de mulți ca să îi putem ajuta pe copii. Și, dacă am reuși totuși, pe ei și pe alții, nu pe toți, ce se va întâmpla cu ei de la toamnă.

 

iLogica:

Sunt cei mai buni profesori din sistem. Au muncit mult, au făcut multe dosare că să ajungă titulari acolo unde sunt acum. Toate studiile spun că e mai ușor, mult mai ușor să lucrezi cu tineri de 15/18 ani decât cu preșcolari. Trebuie să știi cum le funcționează creierul și trebuie să fii aproape “septic” cu felul în care îți conții emoțiile și ai grijă de spațiul lor de creștere. Pentru că pot învăța unii de la ceilalți, pentru că au energie să își urmărească interesele de învățare.

Dacă nu le-ar fi silă sau frică, dacă ar crede că “se merită” ar urla către profesorii lor toată furia pe care o strâng în fiecare f***ing day în care vin la școală, cu ochii cârpiți de somn (de la melatonină, nu mai dați vina pe telefon!) sperând că profesorii lor îi vor inspira, tânjind să fie văzuți, ascultați, validați. Părinții lor i-au sprijinit până aici. Însă acum e vârsta în care te iei la trântă cu tata, sau în gură cu mama, ca să afli cine ești. Și e ca un balsam pentru sufletul și inima lor să fie inspirați de profesori cărora să le pese.

 

Epilog:

Sunt profesori care ar trebui să ghideze schimbarea.

Cei mai buni.

Dar printre ei sunt și cei care trăiesc cu iluzia că oricât de puțini copii s-ar naște în România, tot vor concura să ajungă “la ei” în liceu. Și concurența asta ne îmbolnăvește de nervi pe toți.

Nu știu care vor fi propunerile din viitoarea lege a educației. Însă am obosit de toate sistemele astea piramidale în care cei mai greu încercați muncesc de cel puțin două ori mai mult pentru gloria celor din vârf, cărora li se cuvine. Am obosit de inechitate – credeți că la țară își face cineva viză de flotant pentru o anume școală? Ah da, în alte țări, sunt părinți care își modelează alegerile de carieră pentru a se muta la țară și unul dintre ei să poate sprijini copii care încep “școala cea bună” din satul natal al părinților lor.

Și, mai ales, am obosit de toată tristețea și durerea a zeci de mii de familii (am proprietatea cifrelor) care nu știu cum să își motiveze, cum să colaboreze pentru ca adolescenții lor să se ducă la o școală în care, onest, nici părinților lor nu le-ar place să meargă.

Soluțiile mele? Am o listă. Cu chestiuni serioase și cu năstrușnicii. Printre puținele lucruri pe care le-am învățat despre economia de piață este unul valabil aici: când o profesie, o breaslă nu își autoreglementează activitatea, vine statul și o face el mai prost. Dacă e curajos. Statul.

Cred, sper, că se vor înțelege nuanțele. Aceasta nu este o generalizare și, mai ales, o scriu în momentul în care nu am copii elevi în liceu. Este o utopie. Cea în care trăiesc eu – cea în care profesia de profesor este cea mai mare responsabilitate pe care ți-o poți asuma în raport cu societatea din care faci parte.

În încheiere vă las cu Oscar Wilde (1891): “A map of the world that does not include Utopia is not worth even glancing at, for it leaves out the one country at which Humanity is always landing. And when Humanity lands there, it looks out, and, seeing a better country, sets sail. Progress is the realisation of Utopias.”

Oare cât de departe visează Ministra pentru Educația din România? Și cât curaj va avea după ce a testat în ultimele trei luni tot felul de idei?

Și cât drag de copiii aștia, singurii care pot duce România mai departe? Vor conta ei? Cine este de fapt miza noii legi?

 Vulnerabilitatea celor puternici

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *