Am citit acum ceva ani un text care vorbea despre faptul că o călătorie încetează să te mai bucure din momentul în care ai urcat în avion. Emoțiile pregătirii, ale planificării nu mai au cum să fie depășite de călătoria în sine. Așteptările pot fi doar confirmate sau confruntate, la modul dur, cu realitatea.

În fiecare zi călătorim către noi, o călătorie pe care nu prea o planificăm, nu-i așa? Acordăm mai multă atenție călătoriei de la vară din Thassos decât drumului nostru interior din anul ce a început… Bun. Asta e. Plecăm la drum. Fără planificare. Însă am putea să luăm în considerare, ca primă manifestare de respect, să ne cumpărăm bilet. Ori a-ți cumpăra bilet pentru călătoria ta către tine înseamnă să fii în primul rând autentic. În capul meu autenticitatea este validată prin interacțiunea cu ceilalți. That it’a a tricky situation…

Și uite așa începe greul. Dacă îți iei bilet, costă, te costă.  Dacă nu îți iei bilet, ce ești, unu’ care merge cu nașu’ în propria lui viață?  Cum o fi să te prindă nașu’ că faci, pe blat, călătoria către tine însuți? Ei bine, de’aia se dă Făt Frumos de trei ori peste cap, ca să afle cine este și să găsească în sine resursele ca să fie el însuși, v-ați prins?

Astăzi am fost provocată să mai călătoresc o stație. Să fiu autentică înseamnă să probez, în cât mai multe dintre minutele vieții mele, cine spun că sunt. Să muncesc cu mine, să contribui, să îmi pese.

Greu cu munca, când este despre mine, uneori aș plăti la naș să mă coboare între stații, chiar dacă am abonament.

 Bilet pentru călătoria către sine