Știți cântecul acela: ”Cu ce m-am ales în viață?”…
Deși mulți dintre voi l-ați putea încadra ușor în categoria manele, refrenul e chiar mai profund decât pare la prima vedere. Pentru că este despre sens.
Zilele acestea, în întreaga dezbatere despre învățătoare și profesoare, școală, elevi și părinți, am realizat că problema doare acut, însă nu e nimeni calificat pentru o intervenție chirurgicală de urgență. Cei care știu, nu vor să se implice, cei care ar putea nu consideră că este ofertant (inclusiv financiar). În mod paradoxal, lucrurile sunt încremenite deși a face educație înseamnă a avea vocație pentru a dărui. La nivel de mase, la nivel de specialiști, ”the big picture” este atât de estompată și personalizată, încât oricine care ar încerca ceva este ușor atacabil și contestabil. Dacă educația nu este un panaceu universal, atunci oricare ar fi o schimbare nu are cum să garanteze succesul.
O schimbare generează frică mai înainte de alte emoții și trăiri. Ori frica paralizează și ajungem cu toții să slăvim status-quo-ul. ”E mai bine așa.”, spunem și lăsăm clasa a IX-a la liceu în continuare, deși nu știm ce ar fi însemnat să se mențină reforma propusă – adică doar trei ani de liceu și reorganizarea curriculei în mod semnificativ. O jumătate de pas este mai bună decât un pas? Probabil ca da, pentru că este un indicator pentru nivel mediu: mai bine să facem toți o jumătate de pas, decât un pas – pentru că dacă ne propunem prea mult, s-ar putea ca unii să rămână în urmă. Însă copiii, de la 12 până la 18 ani sunt în vârsta curajului absolut, la vârsta când încă li se mai pare totul posibil. Curajul lor e recompensat cu lașitatea noastră. Am convenit ieri seară, într-o discuție cu o grupă mare de masteranzi, ca nimic nu le mai aduce înapoi sutele de ore risipite la liceu, asistând la ore plictisitoare și inutile, doar pentru a evita absențele. ”Masacru de potențial” spune Mihaela Feodorof (http://www.dailybusiness.ro/stiri-cariere/cum-aflu-la-ce-sunt-bun-copiii-de-azi-intre-blazare-si-descoperirea-vocatiei-76861/) și am subscris acestei idei din primul moment în care am citit-o.
O minoritate a minorității protestează pentru Roșia Montană, Pungești, tăierile de arbori. O majoritate dintre noi suntem afectați zi de zi de problemele din cele două sisteme care oferă sustenabilitate și susțin dezvoltarea unei țări – educația și sănătatea. Sigur că ar fi bine să crească economia, să fie încurajați anterprenorii, să aibă orice tânăr o calificare concretă. Însă lectura presei din ultima săptămână ne spune, pe scurt, că: a) Mugur Isărescu ar vrea ca băncile să dea din nou credite. Cu ce angajați? Că băncile au renunțat la cei care știu și au ajuns la formule de angajați slab calificați însă proporțional – adică slab, plătiți. b) un mare administrator de afaceri în agricultură din sudul țării are vis-a-vis de sediul lui un liceu agricol și nici un elev, în cinci ani, nu a venit în practică la el. c) un eșec în afaceri îl califică pe orice tânăr ca pe un ratat, că nu avem cultura antreprenoriatului să avem încredere și răbdare că în a opta încercare va pune pe picioare o mare companie.
Ar trebui să fim mai fericiți. Noi și copiii noștri. Să ne pese mai puțin de Guvern și Președinție pentru că viața noastră de zi cu zi ar trebui să depindă foarte puțin de instituțiile statului. Pentru aceasta, aceste două elemente, sănătatea și educația, esențiale în anii de formare a unei persoane ar trebui să de dezvolte organic, sănătos, hrană pentru minte și corp, într-o societate mai fericită.
În loc de încheiere:
”When you wake up in the morning, pooh,” said Piglet at last, ”what’s the first thing you say to yourself?”
„What’s for breakfast?” said Pooh, „What do you say, Piglet?”
„I say, I wonder what’s going to happen exciting today?”, said Piglet
Pooh nodded thoughtfully. „It’s the same thing,” he said. (A.A. Milne)