Într-un recent publicat studiu al Comisiei Europene, s-a constatat că femeile mai degrabă și-au păstrat locurile de muncă în perioada 2009/2011, perioadă afectată de criza economică, pentru că ”oricum, aveau locuri de muncă mai prost plătite”. Adică mai degrabă a fost menținut un loc de muncă ocupat de o femeie decât unul ocupat de un bărbat pentru că reprezintă un cost mai mic, pentru că au fost acceptate mai ușor reduceri salariale, modificări ale responsabilităților etc

Însă criza nu a însemnat și economii la serviciile sociale, creșe, grădinițe, servicii de îngrijire persoane cu dizabilități, bătrâni neputincioși. Criza nu a însemnat ieftiniri ale chiriilor, ratelor la bancă, cheltuielilor cu energia și gazele naturale. Dimpotrivă. Și nu au fost mai mulți bărbăți care să solicite concediu pentru creșterea copilului, sau să devină persoane însoțitor pentru cei aflați în nevoie.

Chiar dacă și-au păstrat locul de muncă, femeile au câștigat mai puțin, chiar fiind în profesii liberale. Știu contabile, auditoare, croitorese, economiste, juriste, avocate, arhitecte, consultante, formatoare, terapeute, care, anul trecut, și-au pus serios întrebarea dacă continuă să facă ceea ce știu, ceea ce le reprezintă ca identitate profesională sau trebuie să își închidă micile afaceri, să concedieze pe cei 2/3 colaboratori, să își schimbe profesia.

Când ai 40/50 de ani, un portofoliu profesional remarcabil, rezultate, experiență și te confrunți cu realitatea acestei întrebări, situația nu este deloc confortabilă. Sigur că înseamnă frică, anxietate, depresie. Pentru că, în familiile lor, de douăzeci de ani să spunem, ele se ocupă de plătirea facturilor. Și în ultimii 2/3 ani au constatat că tradiționalul lor comportament de a fi chibzuite, planificate și atente la scadențe nu mai funcționează.

Provocarea întrebărilor: ”ce aș putea face în continuare?”, ”ce mi s-ar putea întâmpla, în cel mai prost scenariu?”, ”cum vor fi afectați copiii mei, părinții mei?” înseamnă din ce în ce mai mult o povară. Cunosc atâtea femei care par să nu mai fie ele însele, care nu mai rezonează cu ceea ce le definește pentru că, parcă niciodată în istorie, viața nu a depins atât de mult de performanța lor. Dar e foarte posibil să mă înșel.

În ultimul secol, problemele mari s-au rezolvat cu războaie importante. Care au funcționat ca o confruntare profundă cu realitatea și o resetare, fundamentală a comportamentelor și valorilor noastre.

Îmi este imposibil să îmi imaginez viața bunicii mele, în timpul celui de-al doilea război mondial și după, când bunicul a fost prizonier de război. A venit foametea din ’46 – ‘47, era încă singură, i-au murit doi copii, i-au fost luați boii din grajd – singura ei sursă de venit. În lumea ei, diferența dintre cei care nu aveau de nici unele și cei care mai aveau câte ceva era foarte mică.

În lumea noastră e mare. Și e o diferență lipsită de sens pentru aceste femei care au muncit, au învățat, au devenit din ce în ce mai bune profesional și acum nu mai înțeleg cine sunt. Provocarea este de fapt cea a întrebărilor: ”Cine sunt eu? Ce mă definește profesional? Ce mă definește familial?”. Una dintre studentele mele de aseară s-a descris astfel: ”Sunt credincioasă soțului meu și îmi place să îi gătesc și să am grijă de el.”