Astăzi am avut treabă în mai multe locuri, instituții. La unele am așteptat nițel până când am putut vorbi cu cine aveam treabă. Subiectul zilei au fost, evident, evenimentele din Piața Universității. Am vorbit cu un tată despre fiii lui adoloscenți. Și ai lui, ca și al meu, cel mare, au vrut să meargă în Piață. Au întrebat dacă au voie…, s-au așteptat să meargă cu cineva, au cerut sprijin etc. S-a dovedit că încă nu e atât de puternică nevoia pentru a pleca, indiferent ce spun părinții. El, tatăl, și-a adus aminte că a stat vreo trei zile aproape non-stop în 1990, în Piața Universității. Majoritatea celor pe care îi cunosc, care au fost acolo în 89 sau 90, au trecut zilele acestea, măcar pentru câteva zeci de minute pe acolo.
Poate că educația pentru a ieși în stradă și a-ți spune punctul de vedere începe de aici. De la întrebarea mea către acel tată: ”Nouă cine ne-a dat voie să ieșim în stradă în 1989?”. Este foarte posibil ca tinerii aceștia să aibă nevoie de lecția, de experiența de a fi în piață, de a fi împreună cu ceilalți, de a striga împreună cu ei. Cred că este explicabil astfel, de ce galeriile de fotbal sunt atât de active acum: pentru că ei știu să fie împreună, să strige împreună, să aibă sentimentul că sunt o mică voce într-un cor puternic.
Tinerii noștri adolescenți s-ar duce în piață, în parte, pentru că este cool. Unii dintre ei pun mai multe întrebări și atunci găsesc o legătură între viața părinților și protestul lor. Dacă ar înțelege că profesorii lor sunt triști la ore, interacționează dificil, nu mai știu să se bucure când văd parcursul unui elev la tablă, redemonstrând o teoremă celebră…, dacă ar înțelege că viața lor ar fi fost altfel în ultimul an, dacă profesorilor nu li s-ar fi redus salariile cu 25%, atunci ar căpata mai multă consistență în protest.
Oare ce se mai învață la școală zilele acestea? Există cineva, printre profesori, care să arunce spre mințile lor verbul ”a protesta” ca să îl poată astfel decodifica și afla ce semnificații are pentru un tânăr de 18 ani?