Unul dintre rolurile sociale pe care le exercit în această perioadă este cel de manager (sau managera?) de proiect. Să spunem că sunt șefă de proiect: http://c4c.ro/munca/.
Cred că între a fi șefă și a ”manageria” un proiect, diferențele sunt infinite. Eu mi-am asumat rolul de manager, însă mulți dintre cei cu care colaborez mă asimilează, în modelele lor mentale, cu rolul de șefă. Drept care, dacă sunt șefă operează cu anumite dimensiuni ale lor, asortate cu poziția: îmi ascund lucruri, încearcă să rezolve ”din mers” anumite situații, sunt îmbufnate și supărate că nu le apreciez suficient, că nu le văd contribuția, că nu le acord responsabilități care să le placă sau numai responsabilități care să le placă.
Uneori în proces intervine un alt rol al meu: cel de mamă. Dimensiunea mea maternă este invocată subconștient. Și ele (ei mai puțin, deși…) se așteaptă să le înțeleg, să le susțin necondiționat, să fiu de acord cu toate inițiativele lor. Și trăiesc sentimente confuze când eu spun – prin acțiunile mele – ”nu sunt mama ta”. Pot să te înțeleg, însă înțelegerea mea nu aduce iertare infinită pentru greșeli (părinții fac aceasta, cu siguranță). Înțelegerea mea nu înseamnă iubire infinită, apreciere și tratament preferențial.
Întâmplător acum, am acest rol de șefă. Aș vrea să fiu mai degrabă un facilitator. Însă proiectele au nevoie de manageri. Și eu nu sunt unul potrivit cu ceea ce este de făcut, în fiecare zi de muncă. Ce să vezi, am și eu greșelile mele… Și, ghici mai ce să vezi?, nu cer nimănui să mă ierte pentru ele.
Consider că am parcurs un proces consistent (adunate sunt luni de zile în care am investit în a lucra cu mine, cu temerile mele, cu nevoia de a fi agresivă pentru a-mi marca teritoriu, cu nevoia de a fi egoistă pentru a mă proteja mai bine) în sensul devenirii mele pentru a fi ceva foarte simplu: un om bun. Însă această devenire niciodată nu este completă. Și mă văd cu bune și mai ales rele în fiecare moment de interacțiune cu alții.
Din fericire și nefericire deopotrivă, singurii care nu au încotro și trebuie să mă suporte în zilele mele mai proaste sunt copiii mei. Lor trebuie și pot să le cer iertare.
Cred că sunt șefă prin datele mele de a fi, prin unul dintre verbele care mă caracterizează: a organiza. Dacă citind cele scrise pe blog, dacă ascultându-mă cum vorbesc în public, considerați că operez cu măsuri multiple, este posibil să vă înșelați. Pentru că voi vă formați o părere și o serie de așteptări. Ale voastre. Eu chiar pot să fiu un om rău, pentru că sunt sigură că nu pot să fiu non-stop un om doar bun. Cred că este posibil să îmi dezamagesc unii dintre colaboratori. Sunt convinsă că o voi face.
Însă sunt sigură că încerc, și a fi prezentă în spațiul virtual, cu bune și rele este parte din încercare, să fiu adevărată, autentică. Împreună cu cei cu care lucrez, dacă ei înțeleg dificultatea de a fi în proces, trup și suflet, permanent, este posibil să devin un manager de proiect autentic.
Până la acel moment sunt sigură că acum sunt o șefă autentică: de cele mai multe ori dau ceea ce primesc, ca într-o oglindă. Și mă refer la ceea ce primesc în stomac, în profunzime, nu declarativ. Nu pot să fiu atât de puternică încât să mă depășesc și să dau doar înțelegere și iubire. Nu pot aceasta, în primul rând pentru că eu sunt doar una. Dacă aș fi mai puternică, aș putea să găsesc resurse în mine pentru voi toți.
P.S. Acest post îi este dedicat lui O., care știu că și-ar dori să facă altele din lucrurile din jurul ei. Și să fie parte din decizii.