Cineva, o femeie bineînțeles, m-a provocat să mă regândesc la provocarea de a fi în echilibru în viața de zi cu zi, între familie si job/carieră/profesie. Și m-a provocat să mă gândesc la mamele noastre: când au hotărât ele că familia este cea mai importantă și că jobul pe care îl au, locul de muncă, nu le poate aduce fericire. Sau nu le poate aduce prea multă fericire.
Este vorba despre fericire? A fost o căutare? Au fost sau nu aceste întrebări? Înainte de nașterea noastră?
Presupunere: poate ca mamele noastre (ale celor care astăzi suntem preocupate de tema egalității de șanse) au căutat să facă performanță la fel de mult ca și noi. Însă perspectivele de a o face la locul de muncă (din varii motive, inclusiv vicii de sistem ”egalitarist”) erau mici. Și atunci noi suntem rezultatul lor de performanță: reușita noastră este dovadă că ele au reușit.
Colegele mele de generație sau mai mici, sfâșiate între familie (mai ales copil) și carieră vor să fie ”premiante”. Pentru că aceasta au știut și experimentat de mici. Drama lor e mult mai consistentă și consumatoare de resurse. pentru că echilibrul este o stare de moment, temporară, fragilă. Sistemele sunt natural în dezechilibru și alegerea între ce este astăzi, acum, mai sus sau mai jos (într/o balanță imaginară) este personală.