In România, inclusiv pentru reprezentanții Ministerului Administrației și Internelor, iarna s-a văzut altfel din elicopter. Mai profundă? Nu neapărat. Sigur s-a văzut diferit.
Recent, pe un final de raportare anuală, la prezentările intermediare au fost puse o serie de întrebări. Care întrebări, majoritatea, au schimbat întreaga paradigmă de raportare. Pentru că nici măcar nu fuseseră bănuite și evident nu aveau răspunsuri. Deși am învățat cu toții (cei aflați în acele discuții) despre ”the big picture”, oricât de deștepți am fi, sau vrem să probăm că suntem, pare că uităm această învățătură. În fapt, nu învățarea a fost importantă aici, ci faptul că, fiind în proces, este imposibil să pui întrebările care fac cel mai mult sens cu modul în care sunt văzute lucrurile din afară.
Dacă ai un credit la bancă, pentru capital de lucru, ești capabil, ca manager, să spui în fiecare moment, unde sunt acei bani? Unde în business? Și evident, dacă poți răspunde, probabil vei ști și dacă fiecare linie de afaceri produce suficientă marjă netă astfel încât să îți acopere costurile respective de finanțare.
Există o afirmație care apare în discursul colectiv des, atunci când e vorba despre coaching: ”Coachingul este arta de a pune întrebări”. Astăzi am o dimensiune în plus pentru dezacordul dintre mine și acea afirmație. Pentru mine, nimeni nu poate pune ”acea întrebare”/ The question, fiind în afara relației cu cel/cei pentru care răspunsul la întrebare înseamnă un sens nou/diferit. Astfel, răspunsul la întrebarea de mai sus nu are cum să fac sens cu bancherul care a aprobat acel credit sau se ocupă de managementul lui.
Pentru mine, aceste întrebări vin adesea când le aștept cel mai puțin. De pildă atunci când mă întâlnesc cu o veche cunoștință, căreia îi povestesc ceea ce fac, alertă, plină de noutăți. Iar ea mă întreabă calmă, la sfârșit: ”și tu unde ai loc în toate aceste proiecte?”.