Am știut încă de aseară că voi scrie astăzi despre tatăl meu.
Am sunat-o pe mama și am întrebat-o cum s-au cunoscut ei doi, realizând că foarte puțini știm povestea întâlnirii și căsătoriei dintre părinții lor. În felul acesta am primit o poveste luminoasă de la care să deșir povestea acestei seri. Mi i-am imaginat pe părinții mei, profesori suplinitori, participând la cursurile de “învățământ politic” organizate la nivel de comună și dansând apoi la seratele organizate ad-hoc.
Mi se pare extraordinară călătoria femeii românce în ultimii 100 de ani. De la căsătoriile aranjate, recunoștința de fi luate de neveste și aduse în rândul lumii, obligate apoi de “gura târgului” și/sau obișnuință să rămână într-o căsnicie de fațadă, până la încăpățânarea și curajul generației mele de a avea o relație partenerială. Realitatea acelui raport – una dintre trei femei este victima violenței în familie, corelează și cu realitatea unor tați care nu își încurajează fiicele, ba chiar le pregătesc cu nădejde pentru a permite abuzul (imaginați-vă cum crește o fetiță speriată, cu ochii în jos, tristă pentru că tatăl ei i-a spus că nu e bună de nimic).
Tatăl meu a fost alcoolic. Și dependent de jocuri de noroc. Nu a pariat pe muncă însă sistemul l-a constrâns. Nu a ieșit semnificativ în evidență. A încercat să se descurce și altfel. A murit, destul de tânăr, doborât de alcool, fumat, precaritatea alimentației. A murit singur. Mama decisese, mai ales după ce noi am crescut, să se despartă de el. Întinsese și celălalt obraz suficient.
Am avut șansa să îmi recuperez, într-un mod aproape miraculos, relația cu tatăl meu, cel tânăr, care dansa într-o vară cu mama, plin de speranțe pentru viața care părea să vină. Și am motive să fiu recunoscătoare.
I-am moștenit inteligența și curiozitatea. De la el vine pasiunea pentru politică și social – căci comenta cu mine știrile din toată lumea și ascultam frecvent Europa Liberă. Mi-a deschis ochii astfel încât acum pot cu ușurință să relativizez o știre. “Lucrurile nu sunt neapărat așa cum par a fi”, îmi spunea pentru a mă provoca să gândesc.
De la el vine apetența pentru libertate, interogarea sistemului și relația de contestare a autorității impuse. Tatăl meu mă asculta sâmbătă seara ca să vadă dacă îmi învățasem toate lecțiile pentru săptămâna care urma. Mă provoca să citesc mai mult decât lecțiile. Prin el intrau în casă cărți pe care altfel nu le-aș fi accesat. Mama mea mi-a încurajat nevoia de a cumpăra cărți – aveam niște “pile” în librării, ca să putem cumpăra ultimele noutăți și ceea ce „se primea” într-un număr prea mic. Ea îmi asigura, cu eforturi, resursele necesare însă conținutul și recomandările veneau de la el.
M-am ascuns de lume în multe feluri pentru că nu puteam să îi invit niciodată la mine acasă. M-am ascuns de oameni în multe feluri pentru că trebuia să evit orice situație în care tata “m-ar fi putut face de râs”. M-am ascuns de lume însă lumea din familia mea nu era săracă de perspective.
Sigur că mi-ar fi plăcut să îmi spună că sunt frumoasă și importantă. Oh, Doamne, mi-ar fi fost mult mai ușor în viață! Dar sunt recunoscătoare pentru ceea ce am primit și pentru că am înțeles cum trebuie să își crească un tată fiica. Mi-am recuperat relația cu tatăl meu, după ce el a murit, însă la timp pentru a fi pregătită să primim și o fetiță în familia noastră.