Să mă ascund. Să mă ascund de mine însămi și de ceea ce fac când mă întunericesc.

Să mă ascund de mine și de copiii mei când uit să fiu mamă și de fapt, dacă aș fi onestă, m-aș întreba: ”Da’ ce-o mai însemna să fiu mamă?”.

Să mă ascund de oamenii care greșesc, măcar primele 30′. Pentru că îmi trece. Și pentru că înțeleg. Și degeaba îmi pare rău mai târziu, pentru cele 30′.

Să mă ascund, sub alte și alte măști când îmi înghit cuvintele pe care le-aș spune. Și nu le spun. Și știu că celălalt le aude. Și astfel vor pluti între noi, nerostite însă spuse cu apăsare, iar și iar. Vor pluti până se vor face prăpastie. Și în ziua aceea nu voi ști clar dacă nu îmi mai place de ea/de el sau nu îmi place din nou de mine. Dar ne vom separa.

Cât de mult trebuie să fii trist ca să te ascunzi asumându-ți riscul să nu vină nimeni să te caute și să rămâi singur?… Citeste mai mult