- Joia trecută, în drumul de navetă dinspre București m-am întrebat de ce nu avem în tradiția Bisericii Ortodoxe ritualul ”spălării picioarelor”, ritual inspirat din gestul similar făcut de Iisus pentru apostoli.
Mai multe culte: catolicii, protestanții, anglicanii, luteranii, metodiștii, presbiterienii, dar și bisericile ortodoxe și catolice de rit bizantin, bisericile ortodoxe orientale – armenii, copții și sirienii parctică ritualul spălării picioarelor, de regulă în Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Pe măsură ce au trecut veacurile, ritualul a fost întărit cu mai multe semnificații. Ba chiar, în 2016 s-a anunțat că Liturghierul Roman a fost revizuit pentru a permite și spălarea picioarelor femeilor – anterior era permisă doar spălarea picioarelor bărbaților.
Care să fi fost, deci, fundamentarea deciziei Bisericilor Ortodoxe Răsăritene și, în particular, a Bisericii Ortodoxe Române, pentru ca un astfel de ritual să nu fie inclus în practica comună[i], dacă nu chiar în slujba din Joia Mare?
O explicație la îndemână poate fi faptul că practica a fost asociată cu o necesitate – în Orient mesele sunt joase, oamenii mâncau așezați pe podea, fără scaune. Când stai astfel picioarele încrucișate sunt aproape de mâncare, de unde și nevoia de bun simț ca picioarele să fie spălate înainte de masă. În zilele noastre regula principală este ”să ne spălăm pe mâine înainte de masă”, atunci era – ”să ne spălăm pe picioare”.
În trecut era un semn de respect ca oaspeților să li se spele picioarele de către cineva mai modest în ierarhia familiilor, poate un sclav, o slujnică, o femeie păcătoasă.
”- Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. (…)” (Luca, 7:44)
Cina din Joia Mare vine într-un moment de celebrare – Iisus fusese întâmpinat în Duminica Floriilor ”ca un împărat”. Intrase în cetatea Ierusalimului ovaționat de mulțime care avea încredere în el ca într-un Izbăvitor. Ceva din magia și din beția momentului se răsfrânsese, cu siguranță, asupra apostolilor și încă era o stare prezentă în seara zilei de Joi:
”Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit. Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă, Iisus, ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Ioan, 13: 1-5)
2. Faptul că Iisus este cel care spală picioarele este o încălcare a tradiției ierarhiei. Acest fapt nu se petrece înainte de masă, ci după – Iisus ”S-a sculat de la Cină” pentru că niciunul dintre apostoli nu a considerat că este ”inferior” fraților lui încât să fie cel care să purceadă la respectarea regulii și tradiției. Știm asta din versetul următor, în care Petru se miră:
A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?” (Ioan, 13:6).
Mirarea lui Petru trădează așteptarea de a-i fi spălate picioarele, dar nu de către Iisus. Alegerea lui Isus, să fie Petru primul căruia îi spală picioarele nu este explicată, dar nu este nici întâmplătoare: ”A răspuns Iisus şi i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta.” (Ioan, 13:6).
Mulți dintre noi vedem în fapta lui Iisus dăruirea, smerenia, slujirea pentru cel mai slab. Slăbiciunea nu e în sărăcie sau păcat, ci în credință și în încrederea unul în celălalt. Vor trece doar câteva ore și ”angajatul anului”, Petru, cel care părea să reprezinte speranțele de dezvoltare ale cuvântului și credinței insuflate de Iisus, avea să trădeze – căci celor cărora li se dă mult, li se cere pe măsură.
După ce termină cu spălarea picioarelor, Iisus se reașează la masă și le spune ucenicilor:
”Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora. Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ioan 13:14-15)
3. Am purtat imaginea și gândurile acestea cu mine în ultimele cinci zile, cinci zile în care m-am raportat ca la un timp dedicat familiei, cu multe ritualuri, muncă, odihnă și, pe cât posibil, fără preocupări profesionale.
Cei care mă cunosc știu deja că truda stăpânirii mândriei și perseverența în căutarea slujirii celei bune, sunt parte dintre provocările mele mari din ultimii ani. Oh, ce-aș vrea să am certitudinea că, odată cu trecerea anilor, va deveni mai ușor! Să mă simt apreciată în mod autentic, să contez, să fac diferențe în viețile oamenilor cu care lucrez, cu care trăiesc. Să aduc bucurie, să sprijin.
În aceste săptămâni mi-am pus obsesiv întrebarea: la ce bun? O versiune mai modernă a întrebării ”Quo vadis, Domine?”. La ce bun să fii în serviciul public, dacă nimic nu poate fi schimbat? La ce bun să investim încredere în sisteme și oameni care nu au alt angajament mai puternic decât sinele lor pământean, altfel de nejudecat și de înțeles? Putem fi buni cu noi, cu ceilalți, îi putem înțelege – e o alegere posibilă și o trăire conștientă. Dar poate că există o lume în care să ne întâlnim mai degrabă cu cei care muncesc potrivit valorilor noastre, cu onoare și responsabilitate… Și fără a ne aștepta, iară și iară, să ne fie spălate picioarele pentru că ni se cuvine.
Sigur că în mințile multora există acum curiozitatea dacă, după ce vom ieși din această perioadă, ne vom risipi mai abitir, cu mai multă pasiune și goană sau dimpotrivă, ne vom mulțumi să fim mai prezenți în viețile noastre și ale celor cu care, de fapt, ne trăim viața. Vom fi oare mai responsabili față de un ”noi, împreună”?
Deși ne-a spălat picioarele, a îngenuncheat în fața noastră cu o atitudine care nu putea stârni invidie, Iisus va fi trădat. Pentru că invidia era deja însămânțată în suflete. Iar trădarea face parte din viață. Plus că o să ne explice de îndată toți filosofii, în mod logic și profund frustrant, cum alegem noi irațional ceea ce este comod, conform și nu implică responsabilitate: căci cel ce este ”mai jos” decât noi, nu există. Ba chiar l-am putea lovi și răsturna cu piciorul proaspăt spălat.
”Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, (…) Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.” (Ioan, 13: 16-17)
4. În afara chinului de a găsi un rost, Rostul care să împlinească cea mai bună versiune a mea (ah, cum se vede mândria într-o așa așteptare…), un chin pe care îl am de dinainte de criză, întrebările mele sunt acum și despre schimb – ce putem noi oferi lumii, care să fie prețul? Iisus ne arată că propovăduirea prin deșert, modestia intrării în Ierusalim pe un măgar, slujirea apostolilor, conștiența trădărilor lui Iuda și a lui Petru, închisoarea și răstignirea nu s-au dovedit suficiente. Sângele rănilor și truda Drumului Crucii nu au fost suficiente. ”Nu mai căutați sânge, nu mai căutați vinovați, nu mai judecați”, ar fi putut spune Isus. ”Vi-l dau pe-al meu.”
În Joia Mare a Săptămânii Patimilor, m-am întrebat ce fel de lideri sunt necesari lumii în aceste vremuri, cine și cum să fie cel care să ne spele picioarele, cu iubire și dăruire? Ce ar putea să însemne ”asumare” în anul Domnului 2020? Cum arată încrederea? Și cum se manifestă iubirea cea care șterge păcatul? Unii vor răspunde că este slujire și jertfă dedicarea, îmbolnăvirea și chiar moartea medicilor și asistenților medicali, a preoților care au slujit în spitale, a ambulanțierilor și altor salvatori. Și oare, dacă în spațiul acesta ”carpato-danubiano-pontic” s-ar fi practicat acest ritual, oare s-ar fi integrat învățătura lui în fibra identității noastre?
M-am întrebat ”ce fel de lideri?”, conștientă că Iisus nu era un lider al vremurilor sale, nu era unul dintre mai-marii zilei. Exemplul lui este urmat doar de cei mai buni dintre voi, de puțini, de aleși, de cei cu har. Însă distanța dintre exemplul lui și liderii lumii în care trăim parcă crește cu fiecare generație. Credința are un rost. Liderii noștri nu mai au încredere în noi, nu își imaginează o societate în care, periodic, se pleacă ca să își slujească aproapele. Li se cuvine să le spălăm picioarele.
5. Veți spune că la Roma este un Papă care îl slujește pe Hristos în spiritual vremurilor pe care le trăim. Oh, dragii mei, un Papă atât de singur…
Ca și fiecare dintre noi.
”Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan, 13:34), le spune Iisus apostolilor după ce Iuda pleacă să facă ce era menit.
În ce fel a fost aceasta o poruncă nouă? Probabil că a fost depășirea limitelor Vechiului Testament și a fost nevoie de un îndemn la iertare, de o pregătire a discipolilor pentru ceea ce urma a doua zi. Sau poate că omenirea ajunsese, acum mai bine de două mii de ani, într-un impas. Și Adevărul nu a fost suficient pentru a deveni Calea. A fost nevoie să ni se poruncească de către Învățător să ne iubim unul pe altul. Pentru că iubirea ne ajută să biruim mândria și iubirea, cea care spală picioarele în tăcere și lacrimi, îngăduie și șterge păcatele.
”Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.” (Luca, 7:47)
Iubirea înseamnă, pentru mine cea din timpurile acestea, să știu că în fiecare zi pot fi cea care spală picioarele la fel de bine ca cea căreia i se spală picioarele. Și doar prima atitudine stă în puterea și alegerea mea.
Bolovani, 21 aprilie 2020, Sărbătoarea Luminii și a Bucuriei
[i] El se practică mai ales în așezări monahale, de exemplu la Mănăstirea Putna, cu reluare din 1992.